miercuri, 19 iunie 2013

Olanda, tradițională dar și măreață. La pas prin Marken, la pedale pe Afsluitdijk

După istovitoarea, dar frumoasa tură olandeză de cicloturism de la începutul lui aprilie, am prins gustul excursiilor transfrontaliere. Dată fiind ospitalitatea prietenului Teo (Doru) și a prietenei lui, Carmen, am reluat experiența de atunci și am creat încă două episoade, numai bune de povestit aici. Primul dintre ele a avut loc la începutul lunii iunie. În program: orășelul pitoresc Marken, cu ale sale case tradiționale din lemn, dar și o traversare a spectaculosului Afsluitdijk, un dig de 32 de kilometri, construit în anii '30, ce separă Marea Nordului de un fost golf, astăzi transformat în lac. O excursie cu mult vânt, dar și cu descoperirea unor locuri impresionante.

Pentru mine, călătoriile sunt ca drogul. Este imposibil să mă întorc dintr-una și să pretind că nimic nu s-a întâmplat. Trebuie să studiez, să explorez, să văd pe unde am fost, să lămuresc lucruri care mi-au fost neclare la momentul respectiv. Ca teleghidat, intru pe Google Maps și reconstitui traseul. În felul ăsta, de fiecare dată constat că alte puncte de interes mă așteptau în apropiere, dar le-am ratat din diverse motive. Iar după ce le localizez pe Google, inevitabil le caut apoi pe Wikipedia, ca nu cumva să ratez vreo informație inedită despre ceea ce am văzut sau ceea ce aș fi putut să văd. Așa am descoperit și orășelul Marken, dar și Afsluitdijk-ul. De aici, n-a mai fost mult până să mă hotărăsc că trebuie să ajung acolo, să le văd cu ochii mei.

Spre deosebire de tura din martie/aprilie, de data asta mi-am lăsat propria bicicletă acasă și am venit, ca omu', cu trenul până la ei. Am ajuns vineri seara târziu, ca să avem toată ziua de sâmbătă la dispoziție. Apoi, dis-de-dimineață, am demontat cele trei biciclete pe care ei le posedă, le-am pus în mașină și am pornit spre nord. Planul era simplu: oprire punctuală la Marken, pentru vizitarea, pe jos, a orașului, apoi lăsarea mașinii la Den Oever, montarea bicicletelor și pornirea la pedale pe Afsluitdijk.

Marken, un capăt turistic de lume

Pereți verzi, fără cai: locuințe tradiționale în Marken
Mi-a atras atenția prin poziția lui neobișnuită. Cândva, Marken a fost o insulă situată într-un golf al Mării Nordului, numit Zuiderzee. În prezent, este o peninsulă, pentru că peticul de uscat pe care este așezat orașul a fost unit cu teritoriul principal printr-un dig rutier. Chiar și așa, micul oraș a rămas unul dintre puținele locuri în care pot fi admirate veritabile case tradiționale olandeze și, cu puțin noroc, chiar și costume tradiționale. Acolo, totul pare la o scară redusă. Deși Marken este o destinație populară pentru turiști, el și-a păstrat un aer pitoresc, departe de Olanda modernă. Principala atracție o reprezintă casele specifice, verzi, din lemn. În apropierea bisericii există și un mic muzeu, unde poți vedea, din interior, o astfel de casă. Este un mini-muzeu al satului, unde am admirat atât decorațiunile interioare specifice, cât și o serie de costume populare.

Pentru că localitatea este mică, nu ne-am mulțumit doar cu centrul. Am luat-o la pas, prin vântul puternic, către extremitatea estică, unde se află un far înalt de 17 metri. Nu știu la ce servește farul în prezent, dar, din păcate, nu poate fi vizitat. L-am admirat din exterior și ne-am întors în zona populată.

Cea mai ineficientă mișcare a zilei a fost să mergem pe jos până la far. Care oricum nu poate fi vizitat.
Acolo mi-am amintit că nu vizitasem, practic, inima orașului: portul. Este zona cu cea mai mare densitate de terase și magazine de suveniruri, dar și locul de unde pleacă vaporașe către orașul Volendam, din apropiere. Noi n-am plecat, fiind prea ocupați să mai admirăm puțin căsuțele verzi, cu ale lor grădini îngrijite, ce-și fac loc printre canale.

Terase în micul port Marken. Cam pustii. De ce oare?
În ceea ce mă privește, printre obiectivele „turistice” ale locului s-au numărat doi câini și patru pisici, dintre care trei au stat și la poză.

Mai mult nu știu cum aș putea descrie orașul. Farmecul lui este dat de însuși peisajul de la fața locului, așa că cel mai bine ar fi să arunci un ochi peste aceste fotografii. Iar dacă ajungi în Olanda, lasă Amsterdamul pentru o zi și urcă-te în autobuzul 311. Te va duce direct la Marken.

 




Proporțiile bat monotonia: Afsluitdijk

În cursul după-amiezii, am ajuns și la Den Oever, un oraș în care nu am intrat. Doar am găsit un loc de parcare gratuit, am lăsat acolo mașina și ne-am pus pe montat bicicletele. Ne-a luat o veșnicie, dar spre ora 16:00, am reușit să ne punem în mișcare. În acest moment, mai mult ca oricând, importantă nu era destinația (nici nu aveam una precisă), ci călătoria în sine. Pentru că, pe parcursul ei, am avut foarte multe de văzut.

La început, peisajul arăta cam așa:



După câțiva kilometri, el arăta deja așa:



Iar după încă vreo 20 de kilometri pedalați cu spor, peisajul prindea contur și ni se înfățișa astfel:



Cred că nu e greu să realizezi că am fost de-a dreptul copleșiți de diversitatea peisajului, fapt care ne-a motivat să pedalăm, în ciuda vântului care ni se opunea cu vehemență.

Bun. Acum, serios vorbind, am știut din capul locului la ce să ne așteptăm. Știam că vom pedala 30 de kilometri într-un peisaj identic, dar în acest caz nu diversitatea era esențială, ci proporțiile digului pe care îl traversam.

Afsluitdijk (pronunțat af-slait-deic) s-ar traduce digul de închidere. A fost inaugurat în 1933 și are rolul de a proteja nordul Olandei de eventuale dezastre naturale, cauzate de Marea Nordului. Unii l-au inclus pe lista celor șapte minuni ale lumii moderne. Practic, structura, lungă de 32 de kilometri și lată de 90 de metri, rupe marea în două și separă fostul golf Zuiderzee de Marea Wadden (o altă subsecțiune a Mării Nordului). Astfel, golful cu apă sărată a fost transformat într-un lac cu apă dulce, denumit IJsselmeer, după râul IJssel ce se varsă în el. Pe digul drept în proporție de 90% este amenajată o autostradă cu două benzi pe sens, dar și o pistă pentru biciclete, situată pe partea nordică. Din satelit, digul se vede cam așa:


Afsluitdijk separă Marea Wadden de lacul IJsselmeer, unind provinciile Olanda de Nord și Frizia

De fapt, tehnic vorbind, Afsluitdijk nici nu prea este un dig, ci mai degrabă un imens baraj, întrucât el separă două ape cu niveluri diferite. Totuși, păstrând însăși convenția denumirii sale, am să-l numesc în continuare dig.

Astfel, am pornit la drum nu neapărat cu dorința de a admira zone pitorești și peisaje încântătoare, ci mai degrabă pentru senzația de a străbate o zonă complet izolată, de unde nu existau decât două căi de ieșire: înainte sau înapoi. De altfel, plimbarea asta ne-a permis să facem și glume specifice, precum „Nu o lăsa pe Carmen să meargă înainte, să nu se rătăcească” sau „Să nu uităm GPS-ul! Poate facem vreun popas și uităm din ce parte am venit”.

În condițiile astea, îți vine să crezi că, la un moment dat, chiar ne-am pierdut unii de alții? S-a întâmplat la jumătatea digului, unde se află unul dintre cele două locuri care rup monotonia pe porțiunea rectilinie a digului. Acolo, la jumătate, este o zonă unde digul se lățește. Acel loc a servit drept insulă de construcție în timpul șantierului. Zona aceea constituie și una dintre atracțiile digului, pentru că acolo se află un mic sat de vacanță (format din câteva bungalouri), dar și o benzinărie. Și mai interesant este faptul că întreaga așezare are statut de sat și poartă chiar și un nume: Breezanddijk. În mod oficial, satul are doar patru locuitori, aceștia fiind, de fapt, angajații benzinăriei.

Un petic de civilizație între două ape: campingul de la Breezanddijk
Pentru că eu am insistat să fac un tur complet al ciudatei așezări, Doru și Carmen au luat-o înainte, ceea ce mi-a creat câteva minute de confuzie. Totuși, văzând că nu-i mai ajung din urmă, Doru s-a întors și m-a cules de acolo, ca să continuăm excursia toți trei.

Un alt punct de rupere a monotoniei a fost și monumentul situat spre capătul sudic al digului (deci, pentru noi, aproape de început). Popasul de acolo a fost construit pentru a marca, simbolic, locul unde digul a fost închis. O parcare, o pasarelă, un magazin de suveniruri și un turn de observație completează peisajul. Tot acolo se află și statuia lui Cornelis Lely, inginerul și omul de stat ce a inițiat întregul proiect.

Nici n-am plecat bine și deja dăm de primul popas: monumentul și statuia lui Cornelis Lely
În capătul nordic al Afsluitdijk-ului, treaba stă puțin diferit. Acolo, digul deja cotește ușor, fapt ce oferă deja indicii prețioase despre capătul său. Există și acolo o fostă insulă, acum parte din structura finală, populată de o mână de oameni. Și în ciuda faptului că pe acea insulă se află poate cel mai important obiectiv turistic al zonei (niște cazemate folosite în cel de-al doilea război mondial), acolo nu ne-am mai oprit să vizităm.

Am rupt marea în două și am ajuns la Zurich

Dacă se numește Zurich, mai contează că nu e în Elveția?
De ce nu ne-am mai oprit? Pentru că ne-am uitat pe GPS și am constatat cu surprindere că eram la o aruncătură de băț de... Zurich. Ne-am dat seama că este locul ideal pentru făcut poze și păcălit prietenii, așa că ne-am grăbit către... micul sat ce poartă un nume aproape identic cu al metropolei elvețiene. Doar aproape identic, pentru că, în cazul satului olandez, lipsește trema de pe ü, practic indiciul cel mai clar că nu e vorba de Zürich-ul la care te-ai aștepta.

Odată cu traversarea digului, am pătruns și în provincia Frizia, al cărei semn distinctiv erau (cel puțin pentru noi) plăcuțele bilingve, în olandeză și frizonă. Iar dacă tot am pășit pe un teritoriu atât de interesant, am zis că ar fi păcat să nu avem o destinație mai ambițioasă, una care să apară ca oraș mare pe hartă. Tocmai de aceea, ne-am încăpățânat și am mai pedalat vreo nouă kilometri, până la Harlingen. Distanța pare ușor de parcurs din povestite, dar dacă ai simți, pe pielea ta, vântul cu care ne-am bătut noi tot drumul, ai înțelege mai bine ce efort am făcut. Și încă nu l-am simțit la intensitatea maximă, pentru că, în stânga noastră, am avut în permanență o coamă artificială, un dâmb care ne separa de mare. De fapt, poate că vântul ne-ar fi făcut să ne lăsăm bătuți dacă nu am fi realizat, încă de la început, cât de răsfățați urma să fim la întoarcere.

Ar putea fi orice oraș din Olanda. Eu știu însă că această poză e făcută în Harlingen
Un tur pe fugă pe străduțe și printre canale, plus o oprire la supermarket au reprezentat cam toată activitatea noastră în Harlingen. Ultima oprire a fost gara Harlingen-Haven, practic o fundătură de cale ferată, cu linie simplă și neelectrificată, unde am avut ocazia să văd un automotor diesel (o prezență destul de rară pe modernele căi ferate din Olanda). Mulțumit că am văzut și trenul, am luat-o din loc, de data aceasta cu vântul în pupă. Ca să descriu senzația de la întoarcere, prin comparație cu efortul (și zgomotul perceput) la dus, aș zice că era ca și cum cineva ar fi scos vântul din priză și l-ar fi oprit. Nu mai simțeam nimic în afară de un elan incredibil și puterea de a pedala cu viteză. Ba chiar, pentru a mări randamentul, am ales să mergem chiar pe malul mării, acolo unde era vântul mai mare. Desigur, asta până la Afsluitdijk, unde am mers... pe unde ne era locul.

De la Harlingen la Zurich, am pedalat într-o rână. Cu marea în dreapta și vântul din spate.
Tot drumul până la Den Oever l-am parcurs în regim de expres, cu opriri puține, de scurtă durată și cu scopuri bine definite. Eu mă opream ca să-i aștept pe ei, iar când ne opream cu toții, o făceam ca să ne echipăm cu veste reflectorizante, să montăm farurile și să... culegem floricele. Apusul de soare m-a prins chiar la Breezanddijk.

Auzisem că pe Afsluitdijk se află primul tronson olandez de autostradă unde limita de viteză a fost ridicată de la 120 la 130 de km/h. Eu am tot încercat să profit de această oportunitate, însă nu am reușit să depășesc un modest 33,08 km/h. Poate data viitoare...



Un pic de soare

La reflux, plaja-i mare în Noordwijk
În ultima zi, duminică, n-am mai fost atât de ambițioși. Mânați de soarele abundent, care ne lăsase de izbeliște sâmbătă, ne-am dus la plajă, în Noordwijk. Nu ca să ne bronzăm, ci ca să ne amăgim puțin. Doar eram la mare! După amiază, Teo m-a însoțit până la Leiden, unde am făcut, pe fugă, un tur de oraș, câteva poze și tot pe fugă ne-am întors la gară. Am trecut cu brio și peste problemele de pe căile lor ferate (se întâmplă și la case mai mari) și am ajuns într-un târziu la Louvain-la-Neuve, chiar dacă mai târziu decât planificasem.




Dar n-au trecut bine cele cinci zile lucrătoare, că sâmbăta următoare plecam din nou într-o ambițioasă expediție. Ce planuri aveam și ce-a ieșit, am să vă povestesc data viitoare. Va urma!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu