joi, 13 iunie 2013

Cum să râdem dacă radem din semne? De ce militez pentru folosirea diacriticelor. Partea a 4-a

După o perioadă de absență, revin cu cel de-
al patrulea și, probabil, penultimul articol din seria pe care am dedicat-o scrierii corecte a limbii române, cu diacritice. Dacă până acum am luat în calcul motive esențiale ce demonstrează importanța scrierii îngrijite, de data asta voi prezenta un argument de natură ludică: jocurile de cuvinte. Pentru că nu trebuie să fii scriitor sau poet ca să mai faci, din când în când, glume de natură lingvistică. Iar dacă vrei să faci astfel de glume, jocuri sau ironii - de exemplu, pe Facebook sau într-un e-mail - riști să risipești tot umorul și/sau ironia, din cauza redării inexacte a ceea ce ai avut în gând.

Ai auzit, deja, din reclame, despre marea ieșeală sau despre zânul bun de la nu știu ce bancă. Poate și tu, la un moment dat, ai vrut să ilustrezi, în scris, accentul simpatic al unui ardelean sau poate să ironizezi pronunția defectuoasă în engleză a unui politician. Iată, deci, că sunt situații când trebuie să scrii cuvinte care nu există în dicționar. În cazul acesta, este pur și simplu imposibil ca cititorul să intuiască fiecare cuvânt pe care tu l-ai inventat. Și există riscul să renunțe la citirea textului, deși intenția ta era să stârnești râsul.

Iată și câteva exemple:

Un prieten îl ironiza, într-un comentariu pe Facebook, pe rapper-ul Flo Rida. Pentru a-i minimiza importanța, el l-a numit repăr. Dacă ar fi scris repar, poanta nu ar fi putut fi înțeleasă, iar umorul s-ar fi pierdut. De aceea, l-a scris cu ă. În alt context, același prieten a scris celebrul leitmotiv „Avem di tăti”, și de data asta, tot cu ă. Păcat însă că acelea au fost singurele semne diacritice pe care le-am văzut în oricare dintre articolele sau comentariile sale.

Un jurnalist pe care îl urmăresc pe Twitter, a comentat într-o notă umoristică ambalajul unui produs, să-i zicem, medical. Potrivit acelui ambalaj, produsul se numea „Test de sarcină pentru acasă”. Iar comentariul jurnalistului a fost:
Da' păntru la biurou n-aveț?
Încearcă să-ți imaginezi cum ar fi arătat acest comentariu dacă n-ar fi avut diacritice. Nu te întreb dacă ai fi râs. Te întreb, mult mai simplu: ai fi înțeles ceva? 

La fel te-aș întreba și despre situația ipotetică în care aș reda în scris o glumă pe care am făcut-o cu niște prieteni, în timp ce ne plimbam cu bicicletele prin Olanda. Din pur amuzament, am pocit intenționat forma de dativ-genitiv a numelui orașului Haga și am întrebat: Aici suntem într-o suburbie a Hăgii? Fără diacritice, te-ai fi gândit, cel mult, la fotbal, dar mă îndoiesc că ai fi înțeles gluma. Mă înșel?

Lista poate continua în funcție de imaginația ta sau a celui care inițiază gluma sau jocul de cuvinte. Știu că nu este cel mai important argument (tocmai de aceea îl discut abia acum), la fel cum știu că se fac greșeli de scriere mult mai grave decât niște simple glume. Chiar și așa însă, comunicarea are de suferit dacă nu scrii corect.

Și mă opresc aici cu lista motivelor pentru care consider că scrierea cu diacritice nu trebuie să fie opțională. Pentru ultimul articol din serie, mi-am propus să scriu ce cred eu că ar fi de făcut, concret, în acest sens, dar și să prezint argumentele (sau, mai degrabă, scuzele) auzite la cei din jur și cu care nu sunt de acord.

Îți mulțumesc pentru atenție!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu