joi, 23 mai 2013

Îmi place Eurovisionul

În fiecare an, când are loc Eurovisionul, văd în jurul meu (în mod real sau virtual) o mulțime de oameni puși pe criticat festivalul. Este extravagant, este neimportant, melodiile sunt proaste, artiștii sunt penibili, votul este geopolitic, totul e scandal, totul e kitsch... pe scurt, este o mizerie. Toți spun că nu se uită la concurs și că nu le pasă, dar toți au câte o părere. Întotdeauna, din categoria celor enumerate mai sus. Și atunci mă întreb: dacă eu vin și spun că îmi place Eurovisionul, că acolo descopăr, în fiecare an, piese noi pe care le ascult cu plăcere mulți ani după aceea, mă va lua cineva în serios? Sau voi fi raportat ca spam?


Sunt consumator de muzică și am un spectru larg de preferințe. Ascult cu plăcere aproape orice din anii '50 până azi, atâta vreme cât piesele au ceva sau de spus sau îmi dau o stare bună. Pentru mine, conceptul de mainstream nu este unul jignitor. Este sinonim cu muzică accesibilă, muzica pe care o poți asculta oricând, fără să te pregătești sufletește în prealabil. Muzica aceea care te face să dai mai tare când o auzi la radio, sau la auzul căreia te ridici și dansezi, dacă ești la o petrecere. Unii o numesc comercială, de parcă ar mai fi ceva necomercial pe lumea asta.

În acest context, Eurovisionul este un festival care mă interesează și pe care fac tot posibilul să-l urmăresc în fiecare an. Nu pentru scandaluri, nici pentru bârfă, ci pentru muzică.

De ce îmi place Eurovisionul

Este o sursă excelentă de piese noi pentru colecția mea muzicală. Pentru mine, Eurovisionul nu este un război între țări, așa cum îl văd cei mai mulți. Este o compilație de melodii din toată Europa, din care sigur am ce alege. Fie că ajung sau nu în finală, indiferent de locul din clasament, am în fiecare an câteva favorite. Și mă bucur de ele mult și bine după concurs.

Unele dintre piesele astea au și norocul de a fi difuzate apoi la radio. De cele mai multe ori, este cazul piesei câștigătoare, dar regula nu se aplică întotdeauna. Majoritatea pieselor care îmi plac însă, nu devin atât de populare. Devin hituri doar în colecția mea, motiv pentru care nu ajung să mă plictisesc de ele.

Există, firește, și situația nefericită în care câștigă o piesă ce nu-mi place deloc și exact aceea ajunge să fie difuzată peste tot. Sau se poate întâmpla ca piesa câștigătoare să-mi placă într-o mică măsură, iar apoi să mă satur de ea, din cauza difuzărilor de la radio (așa cum a fost cazul lui Sertab Erener din 2003). Dar astea sunt doar... situații nefericite.

În orice caz, în fiecare an am senzația că piesa câștigătoare este aleasă aleatoriu. Nu reușesc niciodată să intuiesc cine va câștiga și nici să-mi explic de ce tocmai acea melodie obține trofeul. Din acest motiv, clasamentul final nu mă interesează. Desigur, are și competiția rostul și farmecul ei. Este un pretext menit să-i încurajeze pe artiști să creeze și să vină cu piese cât mai bune. Iar pentru public, e divertisment. E adrenalină și, din păcate, motiv de bârfă.

Pentru mine, muzica e cea care rămâne. Eu îi las pe alții să facă scandal și îmi notez piesele care mi-au plăcut. Apoi le caut și le adaug în colecția mea. Mai mult, pot să mă și documentez despre artiștii respectivi, să le găsesc albumele și, în felul ăsta, pot să descopăr muzică mainstream, pe care însă nu o aud peste tot. Și cum nu am obiceiul să ascult o singură piesă la infinit, nu am niciun motiv să-mi doresc ca o piesă (și numai una) să câștige, iar restul să fie uitate.

Dar dacă tot se vorbește obsesiv despre câștigarea Eurovisionului, aș vrea să te întreb: la ce folosește acest trofeu? Mai are vreo importanță, în afara efectului pur simbolic și al mândriei naționale pentru cetățenii țării câștigătoare? Mi s-ar părea legitim să ne dorim insistent să câștigăm, dacă acest câștig ne-ar garanta popularitatea internațională, dacă artistul respectiv ar urma să fie difuzat la radio și TV, să fie cunoscut și să atragă fani la concerte în toată Europa. Dar istoria ne-a arătat că nu se întâmplă așa întotdeauna. Un exemplu relevant este concursul din anul 2000. A fost câștigat de Danemarca, reprezentată de Olsen Brothers cu piesa „Fly On The Wings Of Love”. Însă după concurs, melodia a trecut neobservată. Tu ți-o mai amintești? Mult mai populară s-a dovedit piesa de pe locul doi - „Solo”, cântată de rusoaica Alsou. A fost un hit difuzat intens la radio, iar succesul artistei a dus ulterior și la o colaborare cu Enrique Iglesias, pentru piesa „You're My Number One”. 



Votul geopolitic

Uneori am impresia că cei ce se uită la Eurovision, au din start anumite idei preconcepute, de care nu vor să scape. Nu știu cât de atent se uită la concurs și, mai ales, cât de atent ascultă piesele participante, dar știu că toată lumea se plânge, spre exemplu, de votul geopolitic. Bun, sunt de acord că există anumite „simpatii”, că unii vecini se votează între ei ș.a.m.d. Sunt de acord și că nu ar fi normal să se întâmple așa dacă muzica este cea care contează.

Dar pe de altă parte mă întreb: dacă totul este un joc politic, dacă doar vecinătatea și simpatiile astea decid clasamentul final, atunci cum se face că în fiecare an câștigă altă țară? După logica asta conspiraționistă, nu ar trebui să iasă mereu câștigătoare țara cu cei mai generoși vecini? Sau poate țara cu cei mai mulți cetățeni în diaspora? Doar țările nu pleacă de pe loc și nici nu populația nu se schimbă radical de la un an la altul. Și cu toate astea, în istoria Eurovisionului au câștigat și Serbia, și Azerbaijanul, și alte țări „netradiționale” în competiție.

„Este o piesă bună, dar nu e de Eurovision”

Un alt clișeu pe care nu îl înțeleg este însăși noțiunea de melodie de Eurovision. Regulamentul competiției nu impune un anumit gen pentru piesele participante. Cu toate astea, aud frecvent replica „Da, e o melodie frumoasă, dar nu e de Eurovision”. Păi dacă e o melodie frumoasă, de ce n-ar fi pentru Eurovision? Până la urmă, festivalul se termină, dar piesa rămâne. Poate fi cumpărată, ascultată, fredonată... Dacă e frumoasă, înseamnă că și-a atins scopul. În plus, melodiile care participă la concurs, deși comerciale și accesibile majorității, au stiluri, ritmuri și tonuri diferite. Prin urmare, melodia de Eurovision este o noțiune fără sens.

„Alții au avut o coregrafie mai bună”

Eurovisionul este un spectacol muzical. Cu toate astea, foarte mulți par a uita să asculte melodiile, și se grăbesc să judece punerea lor în scenă. „Nu merita să câștige. Alții aveau o apariție scenică mult mai bună”, este o frază pe care o aud în fiecare an, alături de fel de fel de ironii la adresa coregrafiei sau a jocurilor de lumini folosite de artiști pentru a ieși în evidență. Practic, nu e bine nicicum: dacă artistul vine și cântă fără să danseze și fără să adauge artificii vizuale momentului său, nu e bine, că n-are prezență scenică. Dacă, dimpotrivă, prezintă un moment scenic elaborat, complex, cu dans și elemente teatrale... atunci e absurd, penibil și numai bun de criticat. Dar muzica? Ce mai contează... Oricum, Eurovisionul e „o mizerie”, nu?

Ediția de anul ăsta

În ciuda tuturor criticilor și a glumelor deja depășite la adresa spectacolului, ediția din 2013 mi-a părut una dintre cele mai reușite. Parcă mai mult ca oricând, am descoperit acolo piese bune și foarte bune, dar suficient de diferite între ele, încât să nu am o singură favorită. Mi-a plăcut și balada Alionei Moon (Moldova), dar și balcanismele săltărețe ale trupei Koza Mostra (Grecia). Mi-a plăcut și simpatica piesă a zâmbărețului Gianluca Bezzina (Malta), dar și creația duetului de percuționiști Elista & Stoyan (Bulgaria). Chiar și daneza Emmelie de Forest s-a numărat printre preferatele mele. Nu mă așteptam să câștige, dar nici nu mă simt ultragiat de rezultatul final. Iar acuzațiile oarbe de forma „o blondă cu fața boită și părul vâlvoi, care vine și țipă” mi se par complet nefondate și venite din partea unor oameni care nu înțeleg că muzica pop nu este o rușine, ci pur și simplu alt gen decât cel pe care îl ascultă ei.

Iar dacă spectacolul scenic este atât de important, atunci jos pălăria pentru organizatori și momentul artistic prezentat după melodiile din concurs și înainte de rezultatul votului. Prezentatoarea spectacolului, actrița suedeză Petra Mede, a cântat un, să-i zicem, imn umoristic al Suediei. Toate stereotipurile internaționale despre țara nordică, bune sau rele, au fost adunate într-un moment artistic de șase minute, care pe mine m-a distrat teribil. De la giganticul recipient Tetra Brik (invenție suedeză) și până la versurile „Mamma mia! Ikea has gone worldwide / Good luck assembling all the parts!”, am ajuns la concluzia că nu doar românii știu să râdă de ei înșiși. Dacă l-ai ratat, îți recomand călduros să urmărești aici momentul, intitulat sugestiv „Swedish Smörgåsbord” (Bufet suedez).


Subiect delicat: piesa României

Cel mai la modă motiv de critică la adresa Eurovisionului, anul acesta mai mult ca oricând, a fost de departe piesa României. Este adevărat că în fiecare an se iscă un scandal despre cine trebuia să plece, despre cum jurații au parti-pris-uri, iar telespectatorii sunt lipsiți de cultură muzicală. În fiecare an suntem nemulțumiți de piesa care ne reprezintă, după care luăm de la capăt șirul de reproșuri: Eurovisionul este o mizerie, un spectacol extravagant care nu contează etc.

Nu am să fiu ipocrit. Piesa lui Cezar nu a fost favorita mea atunci când am urmărit selecția națională. Asta și pentru că, așa cum am mai spus, îmi este greu să aleg o singură piesă preferată dintr-o listă atât de lungă. Dar dacă o fac, în cazul selecției naționale, am în minte două întrebări: 1) Cum „i-ar sta” acestei piese pe posturile muzicale de radio și televiziune, în caz că va fi remarcată la Eurovision? ...și 2) Le-aș putea-o prezenta cu mândrie prietenilor mei belgieni, spunându-le că piesa asta faină pe care o ascultă la Eurovision vine din România? Le-aș putea spune, eventual, că artistul acesta e apreciat de multă vreme în țara mea, iar ei, prietenii mei, au acum ocazia să-l descopere? E clar că, în cazul lui Cezar, este mai greu să mi-l imaginez difuzat la radio, pentru că piesa lui este neconvențională. Soluția simplă e să trimiți o piesă pop-dance, pentru că oricum asta se ascultă cel mai mult pe radiourile de la noi. De altfel, așa am și făcut de nenumărate ori. Am trimis piese ritmate, „șlăgăroase” și, de câteva ori, am obținut locuri onorabile. Alteori, deși am folosit aceeași rețetă, nu ne-a mai mers atât de bine. Iar dacă, într-un an, am decis să trimitem ceva diferit, ceva original, ceva ce nu mulți au curajul să încerce, toți românii de pe internet se mobilizează pentru defăimarea artistului ales să ne reprezinte.

Pot să înțeleg că alegerea de anul ăsta ne-a luat pe mulți prin surprindere. Pot să înțeleg că foarte mulți am fost sceptici, că o melodie cu puternice influențe de operă nu este pentru oricine, la fel cum pot să înțeleg că gusturile nu se discută. Dar nu înțeleg de ce trebuie să facem doar comentarii malițioase. „E un kitsch!”, „E un adolescent teribilist!”... De ce? Doar pentru că Cezar e contratenor și piesa lui îmbină muzica dance cu cea de operă? Atunci, cum de i-am aplaudat pe Iris în anul 2000, când au cântat cu Felicia Filip sau pe Holograf, în 2011, când au colaborat cu Angela Gheorghiu? La nivel internațional, cum se face că rapper-ul american Warren G a avut un succes considerabil în 1997, cu piesa „Prince Igor”, inspirată din opera cu același nume? Unii au considerat nepotrivit faptul că Cezar cântă cu voce de femeie. Atunci ce avem de spus despre Jimmy Sommerville, unul dintre marii artiști ai anilor '80, ce a lansat hituri atât solo, cât și ca membru al Bronski Beat și The Communards? Un alt exemplu, ceva mai recent, ar fi și celebrul cântăreț francez Christophe Willem, pe care, atunci când l-am auzit cântând „Double Je” în 2007, l-am confundat cu Mylène Farmer.

Artiști de muzică pop care au integrat elemente de muzică clasică în piesele lor au mai fost, deci nu văd ce e în neregulă cu piesa lui Cezar. Pe de altă parte, el este, până în prezent, singurul contratenor finalist din istoria competiției. Iar dacă încercăm, preț de trei minute, să nu mai fim răutăcioși, vom observa că piesa „It's My Life” chiar sună bine. Este la fel de „șlăgăroasă” ca piesele pe care le-am trimis în concurs anii trecuți, dar are și ceva original. Cezar este, în momentul de față, singurul contratenor finalist din istoria competiției. E dreptul tău să nu-ți placă piesa. Dar cred că ar trebui să renunțăm la toate ideile astea preconcepute. În ceea ce mă privește, consider că nu are de ce să-mi fie rușine de prestația României la Eurovision 2013.

Merit să fiu împroșcat cu ouă pentru așa afirmații? Dacă ai argumente, te invit să o faci, virtual, în rubrica de comentarii.

Piese de la Eurovision pe care ți le recomand

Și dacă tot am explicat de ce îmi place și mă interesează Eurovisionul, aș vrea să-ți propun spre ascultare câteva piese din concurs. Le-am descoperit în ultimii ani, urmărind competiția și mi-au plăcut chiar dacă nu au avut norocul să iasă câștigătoare. Concursul s-a terminat, unii le-au și uitat, deci nu mai ai de ce să fii influențat de părerile negative despre Eurovision. Doar ascultă-le. S-ar putea să nu fie o descoperire atât de neplăcută.

maNga - We Could Be The Same (2010)

Încep cu o piesă „grea”, venită din partea Turciei în 2010. maNga este o trupă rock (nu metal, ca să fiu mai exact), iar piesa „We Could Be The Same” este, zic eu, o dovadă clară că nu tot ce se cântă la Eurovision sunt melodioare pop, simple și fără substanță. Iar fuziunea de rock și elemente orientale are ca rezultat o piesă  reușită, care a terminat concursul pe locul 2. 


Witloof Bay - With Love, Baby (2011)

Au reprezentat Belgia în 2011, dar nu au reușit să treacă de semi-finală. Ceea ce face această piesă specială este faptul că e cântată a cappella. Tot ce auzi în cântec sunt voci. Nici măcar ciudatele sunete care dau ritmul nu sunt emise de un instrument, ci de RoxorLoops, vicecampion mondial la beatboxing. Tonul pozitiv al cântecului și faptul că sună atât de antrenant, deși este cântat doar cu vocea, m-au făcut să caut imediat mai multe informații despre trupă. Am aflat că activează încă din 2005, dar nu aș fi știut de ei dacă nu ar fi participat la Eurovision. Însă, când i-am descoperit, mi-au plăcut atât de mult, încât am făcut tot ce mi-a stat în putere ca să-i văd live. Am reușit chiar în vara acelui an. Și nu doar că i-am văzut în concert, dar le-am și cumpărat albumul, pe care mi l-au personalizat cu autografele lor.


Izabo - Time (2012)

Nici ei n-au trecut de semi-finală, deși mi-au plăcut de la prima ascultare (altfel, poate nu aș fi știut de ei acum). Izabo au reprezentat Israelul anul trecut cu o melodie retro. Cel puțin așa o percep eu, pentru că seamănă cu „Dream Lover”, un cântec lansat în 1959 de Bobby Darin. Piesa e foarte antrenantă, însă nu are nimic în comun cu stilul bubblegum pop, invocat de cei ce critică Eurovisionul. Din contră: dacă vei asculta un album de-al lor, vei observa că sună foarte indie, deci trupa ar putea fi apreciată chiar și de cei care nu se înțeleg bine cu playlist-urile radiourilor. De fapt, poate chiar așa se întâmplă, dar n-am avut eu de unde să știu.


Gianluca - Tomorrow (2013)

Nu este singura piesă din concursul de anul ăsta care mi-a atras atenția. Am ales-o deoarece o consider foarte simpatică. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit. Când l-am văzut pe individ cântând, am observat că zâmbea întruna, fapt ce se resimțea chiar în melodie. Parcă ar fi scris pe portativ că trebuie cântată zâmbind. Apoi, în textul de prezentare de pe site-ul oficial eurovision.tv, am văzut că se făcea referire la „his collection of smiles”, semn că nimic nu e întâmplător. Piesa asta săltăreață vorbește despre IT-istul Jeremy, riguros și bine organizat, care e dat peste cap de o domnișoară imprevizibilă, spontană, ce îl duce cu zăhărelul de azi pe mâine, de unde și titlul. Ascultă și zâmbește. Starea de bine este garantată.


Acum știi de ce îmi place festivalul Eurovision. Mi-a luat ceva să-ți explic, nu? Concluzia îți aparține și orice părere, dacă este argumentată, este binevenită în rubrica de comentarii. Și chiar dacă nu ești de acord cu mine, măcar ai aflat și punctul meu de vedere. Dacă spectacolul de anul viitor nu te va convinge, asigură-te că vei judeca după propriile tale criterii și nu pentru că e la modă să râzi de participanți și melodiile lor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu