duminică, 12 mai 2013

Cum se pronunță numele tău? De ce militez pentru folosirea diacriticelor. Partea a 3-a

Am ajuns la cea de-a treia parte a seriei de articole prin care încerc să-ți demonstrez de ce scrierea cu diacritice este importantă și nu doar un moft pentru care militez orbește din lipsă de ocupație. După aspectul profesional (pe care un text nu-l poate avea dacă nu e scris corect) și cazurile, mai frecvente decât am crede, în care lipsa diacriticelor crează confuzii și fac textul greu de înțeles, a venit momentul să iau în discuție numele proprii. Fie că e vorba de toponime sau de numele unor persoane, intuiția nu mai are aceeași putere miraculoasă ce ne ajută, în alte cazuri, să înțelegem un text, în ciuda greșelilor de ortografie.


ATENȚIE! În acest articol, voi face câteva referiri la persoane reale. Așa cum am precizat și în articolele precedente, NU o fac din dorința de a judeca oameni, ci pentru a-mi ilustra cu exemple un punct de vedere. Nu mi-am propus să critic pe nimeni, ci doar să-mi argumentez punctul de vedere și dezacordul meu față de un anumit fapt. Din respect pentru cei la care fac referire, am decis să modific numele ce constituie exemple negative în această discuție. Drept urmare, asemănarea cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare, însă insist asupra faptului că scopul meu nu este să denigrez. Dacă te recunoști într-unul dintre numele fictive din text, te rog să nu o iei ca pe o ofensă, ci doar să reții mesajul meu.

Motivul 3: Numele proprii sunt greu de intuit


Oricine poate înțelege la ce localități se referă anumite nume greșit ortografiate, precum Bucuresti, Brasov, Targu Mures, Buzau sau, cu puțin noroc, chiar și Sapanta. Sunt nume sonore, cu care ne-am obișnuit de multă vreme, deci nu ne e greu să adăugăm singuri, în gând, semnele diacritice pentru a le pronunța corect. Dar ce te faci când cineva îți scrie că locuiește în Suta Seaca, Galautas sau Baltatesti? Câtă cultură generală poate avea un om, astfel încât să deducă imediat că e vorba de Suța Seacă (și nu Șuța sau Șuta), despre Gălăuțaș (și nu Galauțaș sau Gâlăutaș) sau despre Bălțătești (și nu Băltățești)?

Am citit recent, într-o publicație online din Banat, un articol despre o altercație între un șofer și niște bicicliști. Se menționa în articol o anume intersecție cu „drumul spre Parta”. Inițial, am fost convins că e o greșeală de tastatre și că localitatea s-ar numi Poarta. Intuiția mea îmi spunea că Poarta sună mai românește și că ar putea fi numele unui sat. Totuși, numele Parta se repeta insistent în text, astfel că am decis să localizez satul pe hartă. Era vorba de Parța, o comună din județul Timiș. Să-mi fie rușine că nu aveam cunoștință de acea localitate? Mea culpa. Dar ar fi fost simplu dacă articolul ar fi fost scris corect. Și nici nu mi-ar fi trecut prin minte glume proaste precum: Oare s-o numi Pârța?

În aceeași situație se află și numele de persoane. Știai că în presa românească există o doamnă pe nume Mirela Băzăvan și o altă doamnă pe nume Cristina Bazavan? Cunoscând faptul că românii scriu fără diacritice în mediul online, mi-am pus semne de întrebare asupra celor două nume. Ba chiar ajunsesem să cred că ar fi aceeași persoană și că eu aveam în minte un prenume și o pronunție greșite. Și totuși nu. Cristina Bazavan nu are diacritice și lucrează la Europa FM, în timp ce Mirela Băzăvan are diacritice și se aude la Radio România Actualități. Sunt două prezentatoare diferite și ambele își scriu corect numele pe site-ul instituției unde lucrează. 

Pe lângă neplăcerile pe care pronunția greșită le poate cauza, de exemplu, într-o convorbire telefonică formală, pocirea unui nume propriu (din cauza lipsei diacriticelor) poate avea și efecte hilare. Spre exemplu, în timpul unui concert, o prietenă - să-i zicem Ioana Bărănescu - a fost salutată de către solist, în timpul discursului său de pe scenă. Ea este foarte activă în comunitatea de pe Facebook a fanilor trupei. Cum însă acolo și-a scris numele fără diacritice, solistul a botezat-o, fără vreo rea intenție, Baranescu, spre amuzamentul prietenilor care o însoțeau. Ca urmare a acestui incident, a doua zi, Ioana și-a corectat numele pe rețeaua de socializare, adăugând ă-urile necesare. Însă acelea par a fi singurele caractere românești pe care le-a tastat până acum.

O altă prietenă i-a pus nume jucăriei sale de pluș. Să zicem că ar fi botezat-o Tutică. Însă pe Facebook și pe blogul ei, o menționează (pe ea, pe jucărie) Tutica. E lesne de înțeles de ce nu mi-a fost ușor să-mi dau seama care e numele real pe care ea l-a ales pentru ursulețul de pluș. Să fie Țuțică? Tuțică? În plus, nu știam dacă jucăria în cauză are și sex. Dacă era ursoaică și o chema Tuțica? În final, dilema s-a rezolvat întrebând-o, în mod explicit, pe posesoarea jucăriei dacă trebuie să pun vreun semn diacritic și unde. Știu, îmi vei spune că e un exemplu ridicol și că e imatur să-mi fac probleme pentru numele unei jucării de pluș. Se poate, dar nu jucăria de pluș este subiectul discuției. Chiar și o conversație personală, pe teme banale ca aceasta, poate fi mai cursivă și mai eficientă dacă scriem corect.

Mi s-a întâmplat, acum câțiva ani, să întreb dacă domnul Bazna este la birou, deși se numea Bâznă (cineva îmi scrisese numele lui într-un mail, evident, fără diacritice). În sensul invers, o altă prietenă se plânge că toți profesorii îi pocesc numele de familie, punând un Ț în loc de T, deși nu e cazul.

Toate astea se întâmplă pentru că românii consideră că scrierea cu diacritice e opțională. Iar efectele acestei concepții total greșite se răsfrâng și asupra celor care, de obicei, scriu corect. Însă nu pot să înțeleg cât respect de sine poate avea un om care nici măcar numele propriu nu vrea să și-l ortografieze conform normelor.

Data viitoare, ne vom destinde puțin și am să-ți arăt că problema nefolosirii diacriticelor apare și în contexte mai puțin convenționale. Până atunci, părerea ta este binevenită. Poți lăsa oricând un comentariu în rubrica dedicată.

Pe curând!


9 comentarii:

  1. Era Cusica, pronunțat Cusică :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știu, dragă utilizator anonim, dar i-am deturnat numele ca să nu te dau de gol. Dacă tu vrei, o faci pe propria răspundere. :-)

      Ștergere
  2. Cred că l-ai denaturat, nu deturnat...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. L-am pocit intenționat, ca să nu ne mai batem în neologisme.

      Ștergere
  3. Catalina (da, Catalina și nu Cătălina și nu cu "K")4 iunie 2013, 18:18

    Și eu am pățit așa ceva. Căutînd la telefon pensiunea Țîbu, fiindcă unde era prezentată era scrisă fără diacritice, am întrebat de... pensiunea TABU (cu accent pe u, firește). Și acesta este doar un exemplu. Din motivele prezentate în articol și din multe altele (texte greu de citit, încercînd 2-3 variante), susțin și eu scrierea cu diacritice. Sau, folosirea simplă a lui "î" fiind admis de academia Română și deci, corect. Fiindcă, să recunoaștem, aici sînt cele mai mari probleme. Copiii pun "â" și la început de cuvînt simplu, nu numai în interiorul cuvintelor compuse. Un exemplu? An acest an am avut note mari la romana.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc pentru exemplul dat, foarte amuzant dar și relevant în același timp.

      În cazul scrierii cu „î” peste tot, este o altă discuție. Întâmplător, eu eram în clasa I și tocmai terminam alfabetul când a fost introdusă regula scrierii cu „â”. Drept urmare, mi-am însușit-o de la bun început și o iau ca atare, fără să am probleme, nici măcar în cazul cuvintelor compuse. Totuși, cei care aleg să scrie doar cu „î”, o fac din tradiționalism sau pentru că nu sunt de acord cu motivarea Academiei Române. Este vorba de o decizie întemeiată, ce nu are nimic a face cu „lasă că merge și fără”. Tocmai de aceea, nu mă deranjează textele scrise cu „î”, spre deosebire de articolele, reclamele, videoclipurile etc. scrise, din pură comoditate, fără diacritice.

      Ștergere
  4. În Alba Iulia, avem un notar pe nume Șulea. Gândiți-vă ce penibil ar fi să-l saluți: -Bună ziua domnule Sulea!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Încă un exemplu grăitor, pentru care îți mulțumesc. În aceeași categorie, aș adăuga și persoanele care se numesc Pătru. Fără diacritice, nu ar ieși ceva indecent, dar ar fi totuși ridicol să te trezești cu numele transformat în număr.

      Ștergere