joi, 18 aprilie 2013

Belgia pitorească. Tură pe cont propriu către lacurile Eau d'Heure

Vreme însorită, fără ploaie și temperaturi de peste 20 de grade. Așa arăta prognoza pentru duminica ce avea să vină. În condițiile astea, decizia a fost luată pe loc: duminică plec în tură, pe bicicletă, către o destinație pe care mi-o propusesem încă de vara trecută. Așteptasem, deci, destul, așa că am pornit pe două roți spre lacurile Eau d'Heure, cel mai mare complex de lacuri de acumulare din Belgia. Și poate nu m-aș fi înhămat la o tură atât de lungă dacă nu ar fi fost locuri pitorești de văzut și pe parcurs. În final, a ieșit un traseu de aproape 100 de kilometri, cu vizitarea lacurilor, dar și a unor orășele precum Walcourt, Cerfontaine și Philippeville.


Prima parte a călătoriei a fost pe un traseu deja cunoscut. Mai întâi pista pentru biciclete până la Genappe (pe locul unei foste căi ferate), apoi pe șosea până la Charleroi. Până aici, nimic impresionant, mai ales că Charleroi nu este printre cele mai primitoare orașe din Belgia. Adevărata descoperire, abia acum începea.

Traseu denivelat printre orășele pitorești

Înghesuială mare în Walcourt
Regiunea ce se întinde la sud de Charleroi o admirasem doar din tren. Se vedea frumos, dar parcă prea repede. De pe bicicletă s-a văzut mult mai bine, în ciuda numeroaselor urcușuri, căci localitățile de pe drum aveau acum și o înfățișare concretă, nu doar o plăcuță cu numele gării. Am trecut prin Jamioulx, Nalinnes, Thy-le-Château și Walcourt. Toate - orașe mici, așezate de obicei în pantă, în care arhitectura tipică este dată de casele din piatră gri. La Thy-le-Château poate fi admirat un castel medieval ce pare a fi scos din context, într-un loc atât de liniștit. Walcourt mi-a părut orașul cel mai... dezordonat. Casele de piatră și-au făcut loc cum au putut pe colină, lăsând între ele alei înguste și abrupte. Din fericire, există și o piață cu ceva mai mult spațiu, înconjurată de cafenele ce abia așteaptă să-și scoată afară mesele, când vremea e bună.

Iar între orășele... multă verdeață! Profilul denivelat al zonei oferă peisaje numai bune pentru clătirea ochilor. Când treci pe acolo, ai impresia că ai ajuns la capătul lumii, că civilizația s-a oprit undeva, în urmă și tot ce a rămas este natura și câteva sate modeste. Nici calea ferată nu vrea să deranjeze prea tare, astfel că tronsonul acela a rămas cu linie simplă și neelectrificată.




Cea mai mare întindere de apă

Satul de vacanță de pe malul lacului Plate Taille
Poate cea mai mare urmă de civilizație în acest capăt de țară o constituie lacurile de acumulare de pe râul Eau d'Heure, cea mai mare întindere de apă din toată Belgia. Numele acestui complex de lacuri m-a indus în eroare atunci când l-am auzit într-o reclamă la radio (da, lacurile își fac reclamă la radio). Pentru că, în loc de Les lacs de l'Eau d'Heure, eu înțelegeam Les lacs de l'Odeur (Lacurile mirosului). Nu îmi este clar nici acum care este originea numelui Eau d'Heure, dar știu că am mereu probleme cu pronunția dacă încerc să vorbesc prea repede.

Dintre cele cinci lacuri de acumulare, cel mai mare este lacul Plate Taille. Dacă îți propui să-l ocolești pe tot urmând aleea de pe mal, ai de mers 15 kilometri. Practic, el a fost principalul meu obiectiv în această tură, chiar dacă, geografic vorbind, nu a reprezentat destinația mea finală. Lângă barajul ce-i poartă (sau îi dă) numele, se află un punct de informare turistică și un restaurant cu terasă. Am profitat de vremea bună pentru a savura o bere locală (La dame des lacs) și a mă bucura de frumoasa vedere asupra lacului. Apoi am pornit în jurul lui, făcând slalom printre turiștii veniți în număr mare să profite de venirea efectivă a primăverii.

Nu departe de acest centru turistic se află un sat de vacanță. Practic, o localitate în toată regula, însă fără localnici, ci doar cu turiști. Zeci de bungalouri cochete, un hotel și câteva facilități de relaxare formează un sat de vacanță primitor, deținut de compania olandeză Vandal. Iar dacă n-ai bani să stai acolo peste noapte, e frumos chiar și de vizitat.

Odată ce am trecut de satul de vacanță, brusc s-au golit și aleile, astfel că am putut pedala mai repede. Din loc în loc, mă opream să admir de la distanță fie barajul, fie complexul turistic prin care tocmai trecusem. În rest, mult verde și natură netulburată de agitația umană.



După lac, alte orășele

De-a latul străzii: fosta gară din Cerfontaine
Nu am făcut turul complet al lacului, pentru că nu mai aveam timp. În afara sezonului estival, lacurile nu sunt deservite de transportul public, astfel că eu trebuia să ajung pe forțele proprii până la cea mai apropiată gară. Pentru că venisem prin Walcourt,  am decis să îmi închei periplul în gara Philippeville, trecând și prin Cerfontaine.

Am părăsit, deci, malul apei și am urmat traseul cel mai scurt indicat de GPS. Am ajuns repejor în Cerfontaine, un alt oraș minuscul, dezordonat, dar cochet. Pentru mine, principala atracție o reprezenta fosta gară, ce se păstrează intactă, deși calea ferată a fost desființată în 1970, o dată ce a fost construit barajul. Fosta gară este specială prin faptul că este construită ca un pod, transversal, deasupra liniilor. Astăzi, pe sub gară trece o stradă, însă scările către peroane au fost păstrate. În clădirea gării se află, acum, un muzeu.



La fel de interesantă este și piața centrală, cu ale ei simpatice terase și case gri (ca peste tot prin zonă), dar și cu a sa primărie. Acolo am făcut ultimul popas, înainte de a porni spre Philippeville, cu gând să prind ultimul tren spre casă. Mai aveam de de parcurs zece kilometri.


De la Louvain-la-Neuve până la lacul Plate Taille și apoi la Cerfontaine. Traseul meu, înregistrat de GPS.
Vezi pe o hartă mare.


Ca țiganul la mal

Mai avem vreo cinci kilometri când am fost nevoit să o las... baltă.
După 85 de kilometri pedalați în plină formă și fără probleme majore, am considerat că o oră îmi e arhisuficientă să ajung la gara din Philippeville. Și mi-ar fi fost fără îndoială, dacă drumul ar fi fost unul normal. Nu era nevoie să fie asfaltat. Am avut și alte porțiuni de drum de țară, pe care le-am parcurs fără să mă plâng. Acum însă, pe ultima porțiune din traseu, surpriză: drumul pe care m-au trimis atât Google Maps, cât și Navfree (softul de navigare de pe telefon) era departe de a fi practicabil cu bicicleta. Plin de noroi, blocat de crengi și copaci căzuți, dar mai ales de bălți murdare și adânci ce-i ocupau întreaga lățime, drumul ăsta s-a dovedit a fi o capcană majoră în traseul meu. Și ca să fie situația completă, aici s-a descărcat complet și bateria telefonului, lăsându-mă fără GPS. N-am avut ce să fac, decât să o iau, la propriu, prin crăci. Și mergând așa prin pădure, pe lângă drum, cu bicicleta în cârcă, am reușit să ies la un drum asfaltat. Asta s-a întâmplat însă suficient de târziu, încât să-mi iau gândul de la a mai prinde trenul de 19:25. Ba chiar l-am și auzit trecând în depărtare, când mai aveam câțiva kilometri buni până la gară.

Eoliene în apropiere de Philippeville

Cei zece kilometri fatali: de la Cerfontaine la Philippeville. Vizualizare hartă mărită

Ironic este faptul că, de acum încolo, m-am descurcat singur în a găsi drumul spre Philippeville. Nu mai aveam GPS, dar mergeam chiar pe traseul sugerat de Google, urmând indicatoarele. Am ajuns la gară cu o întârziere de 20 de minute și am început să gândesc planurile de criză. Aveam vreo trei și am să le prezint succint, în ordine cronologică.

1. Cu autobuzul până la Charleroi

Dacă tot am pierdut trenul,
am avut timp să văd piața centrală din Philippeville
La o oră după trenul meu, trecea prin Philippeville un autobuz cu destinația Charleroi. De acolo aș fi putut să iau un tren și să ajung cum trebuie acasă. Dar în autobuz, bicicletele sunt interzise. I-am explicat șoferului că am ratat ultimul tren. M-a refuzat elegant, explicându-mi că sunt controale chiar la Charleroi și că nu mă poate ajuta. Autobuzul a plecat. Fără mine.

2. Diferență de -1 minut între două trenuri. Poate am noroc.

Totuși, din Philippeville până la Charleroi, mai era un tren, la 21:17. Problema era că de acolo, conform orarului, nu mai aveam nimic spre Louvain-la-Neuve. Uneori însă, am impresia că mersul trenurilor din Belgia este conceput în ciuda mea. Pentru că trenul ăsta ajungea la Charleroi la 21:58, iar ultimul tren spre Ottignies pleca la 21:57. Am urcat totuși, i-am explicat controlorului situația și a zis că va da un telefon să vadă dacă trenul celălalt poate aștepta un minut pentru mine. În apropiere de Charleroi, a venit la mine și mi-a zis că ai săi colegi nu mă pot aștepta. Când am ajuns la Charleroi, trenul spre Ottignies nu mai era în stație. Partea bună: controlorul nu mi-a mai cerut bani de bilet.

3. Târziu, via Bruxelles, doar până la Ottignies

Ultima mea șansă era să circul via Bruxelles, chiar dacă traseul e mai lung. Sâmbătă și duminică seara există un tren care pleacă foarte târziu din Bruxelles și care ajunge la Ottignies, undeva după miezul nopții. De la Ottignies la Louvain-la-Neuve sunt doar trei kilometri, ușor de parcurs cu bicicleta. Am verificat cu aplicația mobilă a SNCB-ului și am găsit ceva ce ajungea în Ottignies la ora 1:10.  Însă acel ceva, potrivit aplicației, era un autobuz! Unul special, e drept, pus la dispoziție în mod excepțional de către SNCB ca urmare a șantierului de pe tronsonul Bruxelles - Ottignies. Nu mi-era însă clar dacă în acest autobuz aveam voie să car bicicleta. După logica mea, ar fi trebuit să fie în regulă, de vreme ce autobuzul acela înlocuia un tren. Dar am preferat să-i întreb pe controlori, la Charleroi, înainte să mă urc. Însă controlorii nici nu știau că ar fi vorba de un autobuz. Pe aparatele lor, apărea ca orice alt... tren. Ei au fost cumsecade, mi-au imprimat o hârtiuță cu traseul complet și orele de sosire (ceva ce puteam verifica și singur pe telefon), dar îmi vorbeau ca și cum autobuzul acela ar fi fost tren. Eu, călător, aveam mai multe informații decât ei. M-am urcat totuși în trenul spre Bruxelles, pregătit să-i explic încă unui șofer că altfel nu am cum să ajung acasă. Oricum nu mai aveam altă soluție.

Bonus: Am mai descoperit un tren

Exact ca atunci când cotrobăi prin casă și găsești un lucru pe care îl credeai pierdut, așa am găsit eu încă un tren de la Bruxelles la Ottignies. De data asta era vorba chiar de un tren, care circula pe o rută deviată (din cauza șantierului), dar care ajungea la Ottignies. De ce nu-mi apăruse nici mie și nici controlorilor? Pentru că sistemul nu ia în calcul legăturile cu un interval de schimbare mai mic de cinci minute. Trenul ăsta pleca din Bruxelles la doar trei minute după ce sosea trenul în care eram eu. Astfel, aplicația considera că nu am timp să prind legătura și mă trimitea automat la autobuzul acela, care pleca mai târziu. În realitate însă, trei minute îmi erau de ajuns ca să trec de la o linie la alta, așa că am prins fără probleme ultimul tren. Cât despre autobuzul de înlocuire... nu voi ști niciodată dacă aș fi avut sau nu voie cu bicicleta în el.

Escortat de prieteni până la Louvain-la-Neuve

Am ajuns în gara Ottignies cu 40 de minute mai devreme decât preconizasem. Și cum mă pregăteam să demarez spre Louvain-la-Neuve, mă aud strigat din urmă. Un grup de prieteni de la Kot Carrefour (între care și un moldovean) se întorseseră de la Bruxelles cu același tren, după ce se urcaseră într-unul greșit. Deci nu eram singurul călător cu peripeții. Doi dintre acești prieteni au decis să meargă pe jos până la Louvain-la-Neuve, așa că i-am însoțit, mergând la pas, pe lângă bicicletă.

Eram acasă pe la 1:15. Deși totul s-a terminat cu bine, mă aștept să fiu arătat cu degetul, pentru lipsa de precauție. Știu, ar fi trebuit să-mi iau o marjă de eroare mai mare, așa cum ar zice Codul Rutier, până la evitarea oricărui pericol. Puțini sunt cei care vor fi de acord cu mine că, dacă aș fi făcut așa, cu siguranță toate drumurile ar fi fost asfaltate, aș fi ajuns la capăt mult prea devreme și mi-ar fi părut rău că nu am vizitat mai mult...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu