miercuri, 24 aprilie 2013

Aia sau aia nu-i tot aia. De ce militez pentru folosirea diacriticelor. Partea a 2-a

Am început recent o serie de articole în care mi-am propus să arăt de ce insist asupra folosirii diacriticelor în orice fel de text cu finalitate publică. Am început prin a explica de ce, în viziunea mea, scrierea fără diacritice este la fel de gravă precum numeroasele greșeli gramaticale, criticate unanim de românii care scriu și vorbesc îngrijit. Am arătat că un articol scris fără diacritice arată neprofesionist și că această problemă ar trebui luată în calcul de către toți autorii de texte - jurnaliști, bloggeri, oameni de publicitate etc. Dacă însă perspectiva mea pur morală, de ținută, nu te-a convins, de data asta îmi propun să trec la argumente de natură practică.


Important: Așa cum spuneam și în articolul precedent, îmi propun să critic un aspect, un fapt și nu persoane. Nu vreau să judec, ci doar să îmi exprim părerea despre această problemă ignorată de aproape toată lumea. Din acest motiv, acolo unde voi da exemple negative, nu voi preciza sursa. Dacă te regăsești în ceea ce scriu, țin să te asigur de buna mea credință și te invit să iei în calcul doar esența mesajului.

Motivul 2: Un text fără diacritice crează confuzii

Cum ar fi ca Ștefan Bănică să cânte Asta-s eu? Știu. Vei spune că exagerez, că totul se deduce din context și că românii s-au obișnuit să citească texte scrise fără ă, î, ș, ț și â. Tocmai de aceea, am să-ți demonstrez contrariul. Iată primul exemplu:

„Tristeti adanci de pui de mata
Zvarliti pe undeva, prin scai…
De copilas urat de tata,
Uitat de maica-sa-n tramvai…”

                         (după George Topârceanu)

Am scris după, pentru că George Topârceanu a scris corect versurile pe care le-am citat. Niște versuri care nu-ți cer să le citești de două ori ca să fii sigur că ai interpretat corect literele (nu mai vorbesc de mesaj). Poezia se numește „Tristeți provinciale”, iar în fragmentul citat se vorbește, evident, despre un copilaș de țâță, pe care nu-l prea ajută înfățișarea. Nu este nicidecum vorba despre un copilaș pe care tatăl său îl urăște (copilaș urât de tată), așa cum s-ar putea interpreta.

Aia... nu-i tot aia

Am început cu cel mai complicat exemplu? Bine. Hai să trecem la ceva mai simplu. Imaginează-ți că ai citi această frază la prima vedere (dacă nu cumva chiar asta faci):
„Si sunt convins ca la fel s-a intamplat si cu aia dinaintea mea.”
                                                                        (după Dan Teodorescu)
Rapid: ce ai înțeles? Nu trișa! Nu încerca să recitești sau să identifici melodia. Ia fraza ca atare. Nu cumva ai fi convins că autorul se referă, de exemplu, la domnișoara care stătea la coadă înaintea lui? Adică la aia (aceea) dinaintea lui? Ei bine, nu despre aia, ci despre ăia era vorba. Despre bărbații care au contribuit la evoluția omenirii, înainte ca Dan Teodorescu să scrie cântecul. Desigur, Dan îl cântă, noi îl auzim, deci nu avem probleme. Dar ce te-ai face dacă ai vrea să trimiți unui prieten textul melodiei? N-ar fi păcat să-l recepționeze deformat din simpla comoditate a expeditorului?

Prezent sau trecut?

Un om de televiziune pe care îl urmăresc cu mult interes și-a propus să ironizeze, într-o emisiune, versurile piesei „O fată ca ea” de la Direcția 5. Nu a difuzat piesa, a ales să citească doar textul. Le-a găsit pe un site unde erau scrise, firește, fără diacritice. Numai că în cazul acesta, intuiția nu a mai fost de folos, pentru că prezentatorul a citit un text corect din punct de vedere gramatical, însă diferit de cel original:
„O fată ca ea merită toată prețuirea ta”
Astfel, pe lângă lipsa de substanță pe care prezentatorul încerca să o demonstreze, din discurs a reieșit că versurile nici măcar nu au rimă. Pentru că, în textul original se spune „O fată ca ea merita toată prețuirea ta”. Deci merita, nu merită. Alt timp gramatical, altă formă, alt înțeles.

Din aceeași categorie, un enunț de pe un blog dedicat Bucureștiului interbelic m-a indus complet în eroare. Nici acum nu mi-e clar dacă l-am înțeles corect sau nu. Pentru că textul, ce descria o fotografie alb-negru dintr-un bar bucureștean, spune așa:
„Un local in care nu se asculta "mana, birjar", nici romante... se asculta ceva mult mai radical - JAZZ!”
Nu am avut timp să verific dacă barul există și astăzi (păstrat intact sau renovat) sau face parte din locurile dispărute. Așa că pur și simplu nu știu dacă jazz-ul cel radical se asculta atunci, în vremea interbelică sau dacă se ascultă (și) în prezent. Neavând toate informațiile despre acel local, aș putea crede că el a fost poate redeschis de vreun moștenitor, poate reamenajat în spiritul acelor vremuri... drept urmare, m-aș putea aștepta ca în acel local să aud „Mână, birjar” sau romanțe. Caz în care informația de pe blog mi-ar infirma așteptările, deci mi-ar fi utilă. Dar cum fraza este scrisă greșit, n-am niciun indiciu dacă autorul a vrut să folosească prezentul sau imperfectul. Tot ce aș putea face ar fi să plec de pe blogul lui și să caut un altul, poate unul scris corect, deci, mai credibil.

Întâi ne bâlbâim, apoi intuim

Am întâlnit situații confuze și pe site-uri ale unor mari companii. Spre exemplu, în textul descriptiv al unei mărci de biscuiți am citit așa:
„Cine ar putea rezista farmecului nazbatios al copilului vesel, ce poarta un sombrero urias si pare gata sa povesteasca sotiile sale la o mica gustare?”
În prima secundă m-am întrebat despre ce soții ar putea povesti un copilaș năzbâtios. Și câte soții poate avea un băiat, având în vedere că produsul se adresează pieței din România? După ce m-am oprit și am reflectat, am realizat că era vorba de șotiile copilașului. Însă șotie/șotii este un cuvânt suficient de rar folosit (mai ales în afara locuțiunii adjectivale pus(ă) pe șotii), încât să nu poată fi intuit atât de ușor. E drept, am dibuit mesajul până la urmă, dar oare chiar era necesară o astfel de poticneală? Nu ar fi fost mai eficient, mai profesionist și mai benefic pentru imaginea firmei dacă autorii site-ului ar fi scris textul corect?

Dar confuziile nu apar numai în texte artistice sau publicitare, de o complexitate aparte. Se poate întâmpla și cu fraze mai simple. De exemplu, în cazul unui enunț precum...
Imi place ca mancarea de la restaurantul universitatii mele sa fie sanatoasa si bine gatita.
...sunt convins că cei mai mulți vor citi mai întâi „Îmi place că mâncarea...” și apoi se vor bloca la „să fie sănătoasă”. Apoi se vor bâlbâi, vor relua... Pe scurt, vor fi obligați să facă o pauză. Dacă textul ar fi scris cu diacritice, o astfel de confuzie ar fi evitată, iar citirea ar fi mai cursivă.

Noi suntem români!

Știu că nu suntem un popor suficient de naționalist încât patriotismul să ne determine să ne scriem corect naționalitatea. Dar așa cum nu ne place când străinii confundă Bucureștiul cu Budapesta, așa am putea avea grijă cum ne ortografiem numele țării natale și derivatele acestuia. Sunt necesare, în cazul de față, două definiții:
ROMAN: 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei.
ROMÂN: 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 
Noroc că nu ne interesează prea tare istoria Imperiului Roman și nici a Romei. În felul ăsta, vorbim mult prea rar despre cetățenii lor. Dar îmi imaginez cum ar arăta un text științific în care s-ar dezbate influențele Imperiului Roman asupra civilizației din România de astăzi:
Spre deosebire de romani, romanii ocupau un teritoriu vast.
Dar probabil tocmai faptul că nu scriem texte științifice este scuza invocată atunci când ne referim la romanii din strainatate, romanii pasionati de ciclism sau la vreun institut roman, oricare ar fi el. O scuză care pe mine mă scoate din minți, la fel ca textele scrise în felul acesta.

Iar lista exemplelor poate continua la nesfârșit, cu texte despre suporteri care aruncă pe teren cu bulgari de zăpadă, despre basisti care nu știu să cânte la chitară bas, ca să nu mai vorbim de numeroase cuvinte care sunt pur și simplu mai rar folosite, mai puțin cunoscute, deci mult mai greu de intuit. Știu că ne-am obișnuit să citim fără diacritice, dar oare n-ar fi mai cinstit, pentru a evita confuziile, să comunicăm mesajul clar și corect înainte de a ne baza pe intuiția cititorului?

Despre confuzii am să vorbesc și data viitoare, însă voi lua în discuție un tip de situație în care intuiția poate da greș mai ușor decât am crede. Până atunci, te invit, ca de obicei, să-mi spui părerea ta.

Pe curând!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu